Mic îndreptar anti-manipulare (5)

Publicat pe de UnChes

Articolele seriei: (1) | (2) | (3) | (4) | (6)

Ideologiile – metode de manipulare

Conform Wikipedia, în actuala accepțiune, ideologia nu este reprezintă altceva decât

„… acel ansamblu de idei și principii care stabilesc o anume formă de guvernământ, sau o filozofie socială asupra celei mai bune forme de organizare a statului care satisface optim nevoile și împlinește la cel mai înalt nivel așteptările cetățenilor.”

De fapt, în condițiile în care până și consumerismul este considerat ideologie, putem afirma că ideologiile reprezintă principala substanță a manipulării… Mai mult, ideologiile reprezintă expresia intereselor meschine, egoiste interesate, arogante ale unui grup, uneori a unei clase sociale. Acele interese nu sunt în mod obligatoriu interesele sunt marii mase a populației, ba dimpotrivă… Așa se face că ideologiile sunt de fapt învrăjbitoare, spoliatoare, superficiale și toxice, de aici rezultând caracterul lor imoral și chiar ilegitim.

La o analiză atentă, vom putea înțelege că ideologiile sunt o formă organizată a urii, ele producând învrăjbirea artificială a indivizilor unei comunități umane. O constatare utilă este aceea a faptului că toate ideologiile sunt cauționate, încurajate și finanțate instituțional și mediatic.

Dacă s-ar putea vorbi de clasificări, atunci, pe baza orientării și atitudinii, în care putem vorbi despre ceva revendicativ-contestatar în opoziție cu arogant-contestatar, vorbim de ideologii de stânga (marxismul, comunismul, imperialismul, ecologismul, feminismul, LGBT etc.) și de ideologii de dreapta (imperialismul, globalizarea, fascismul, nazismul, rasismul, militarismul, etc.). Pe baza unui alt criteriu, după forma de manifestare, mai violent sau mai puțin violent, ideologiile pot fi de tip hard sau soft, cu precizarea că e subțire rău linia de separare dintre ele.

Ideologii hard:

Ideologii soft:

Doar o propoziție, sau mai multe…

„Sentimentul național este cel care asigură existența popoarelor.”

::Nicolae Titulescu::

Democrația și capitalismul sunt structural incompatibile. Deși ni se tot spune că democrația este cea mai bună organizare a lumile posibile, ceea ce numim azi democrație este mult departe de democrația ateniană Iar Vladimir Volkoff aduce critici acestei forme de organizare în „Defectele democrației”. O relativ scurtă prezentare a acestor critici poate fi găsită aici.

Caracteristicile ideologiilor

  1. Subiectivismul, partizanatul, egoismul.
  2. Superficialitatea, minciuna, caracterul criminal – nu sunt fundamentate științific, având ca forme de prezentare „cursuri scurte” ale unor strategii simpliste, opresive, cu aplicabilitate directă.
  3. Caracterul utopic, populist, dușmănos și absurd – poartă în sine gemenii răzmeriței, revoluției și anarhiei sociale, devenind (prea) adeseori criminale.
  4. Caracterul invaziv, atotcuprinzător – încearcă să se impună prin legislație, mass-media, instituții publice, educaționale, culturale, etc.
  5. Caracterul totalitar – nu acceptă dezbatere, alternative, interogații și nu acceptă punerea la îndoială, refuzând practic analiza.
  6. Caracterul auto- și reciproc-escaladant – generează reacții într-un cerc vicios, ducând la o multiplicare în oglindă, devenind tot mai mincinoase, mai partizane, mai agresive, în loc să încerce să-și combată esența mincinoasă inițială; altfel spus, la o minciună răspunde cu o altă minciună și mai mare, în loc s-o demonteze pe prima.
  7. Au ca efect divizarea, învrăjbirea, ducând la distrugerea coeziunii și solidarității sociale a grupurilor.

Studiu de caz: războiul contra terorismului

Vedem cum azi, prin vocile unor lideri, prin mass-media și prin multe alte canale de comunicare, lupta împotriva terorismului a devenit practic o ideologie globală a momentului. Am fost de fapt avertizați imediat după 11 septembrie 2001 că toată lumea se află în război cu toată lumea!

Această acțiune de retorsiune globală, printr-un război mondial împotriva terorismului, aduce în mod paradoxal și total nedrept prejudicii oamenilor nevinovați, contribuabililor: aceștia sunt supravegheați, li se încalcă dreptul secretului corespondenței, li se verifică deplasările, comunicațiile, conturile bancare și operațiunile financiare, sunt controlați corporal și umilitor pe aeroporturi, trebuie să accepte acte de identificare cu chip, etc. Nu cumva aceste nedreptăți sunt de-a dreptul dubioase?

Ideologiile – forme de organizare a urii

Întâlnirile indivizilor au ca efect concluzii emoționale: iubire sau ură. Așadar, și ura este omenească, fiind considerată totuși un sentiment negativ, o stare psihică, dar și o atitudine criticabile… la alții! Ura poate avea caracter individual, dar și social. Ca și fenomen psihologic (poate psihiatric, uneori 😉 ), ura este spontană și de obicei necultivată.

În forma socială, ura ia forma ideologiei. Sub această formă, ura este educată, cultivată, devine ideologie, fiind planificată, direcționată, justificată, organizată și propagată, urmând a avea forme de aplicare (de obicei violente) sistematice asupra dușmanului construit, imaginat, prestabilit, asupra celui denumit „țap ispășitor”, care este de obicei convenabil datorită vulnerabilității sale: străinul, chiaburul, intelectualul, vrăjitoarea, evreul, minoritarul, creștinul (în țările musulmane), câinele comunitar, calul ce se opune mecanizării agriculturii, ș.a.m.d.

Astfel, se ajunge la faza în care criminalul nu numai că nu mai are remușcări, dar nici nu mai poate fi tras la răspundere pentru răul făcut; el are nu doar o justificare morală, intelectuală, ci și una mai înaltă, juridică, el fiind instrumentul aplicării unei ideologii, a „rezolvării unor contradicții” din societate.

Odată cu apariția ideologiei marxiste în a doua jumătate a secolului XIX, ura socială este îmbogățită, sistematizată intelectual, este justificată social, e transformată în ideologii care iau forma pasiunilor politice, fiind organizată pe patru paliere:

  • ura de clasă;
  • ura națională;
  • ura de rasă;
  • ura de gen.

În regimurile totalitare, aceste forme de ură obțin consacrare juridică, adăugându-se mai vechilor forme de dușmănie pe considerente tribale, etnice, religioase, etc., da (încă) nesistematizate… Astfel, ura devine impersonală, fără un chip, o ură de principiu, dușmanul nefiind doar una sau mai multe persoane, el fiind identificat cu o categorie socială generică.

Pentru marxiști, ideologia nu e altceva decât o disimulare, o „falsă conștiință” prin intermediul căreia se urmărește ocultarea apartenenței individului la o clasă socială. O astfel de definire marxistă conduce la ideea unei distorsiuni, a unei deformări, prin răsturnare, ceea ce duce la atribuirea unei prime funcții a ideologiei, aceea de a produce „o imagine răsturnată a realității”, căreia i se atașează și o misiune mesianică de revoluție violentă. Astfel, de la Marx încoace, ura este fundamentată intelectual, justificată social-politic și organizată profesional.

Prin 1929, Karl Mannheim afirma că ideologia se află într-o relație specială cu utopia, de care nu diferă decât prin trăsături secundare. Practic, ideologiile se caracterizează prin incongruență și discordanță în raport cu realitatea socială și politică. Mai mult, Roy C. Macridis și Hulling afirmă că:

„…o ideologie este, deci, un set de idei și credințe împărtășite de un anumit număr de indivizi. Ea statuează ce are valoare și ce nu, ce trebuie să fie menținut și ce trebuie schimbat, formând atitudinile celor care împărtășesc toate acestea. În contrast cu filosofia și teoria, care se ocupă de cunoaștere și înțelegere, ideologiile sunt legate de comportament și acțiune politică. Ele incită oamenii la acțiune politică și oferă cadrul necesar pentru o astfel de acțiune. Ele stârnesc pasiuni și cheamă la sacrificiu.”

La rându-i, Francis Bacon vorbește despre

„…idolii și noțiunile false care au pus stăpânire pe intelectul omenesc și s-au înrădăcinat adânc întrânsul, nu numai că au năpădit spiritele oamenilor așa încât adevărul abia poate pătrunde, dar chiar dacă îi este dat să pătrundă vor reveni și vor tulbura înnoirea științelor.”

Phillip Braud, politolog francez, identifică patru funcții ale ideologiilor:

  1. Stigmatizarea, etichetarea dușmanului. Sunt atacate persoane, grupuri de persoane, categorii de persoane și nu idei.
  2. Opoziția la descoperirile științifice. Rezultatele cercetării științifice sunt negate, desconsiderate, ocultate și chiar falsificate, astfel de acțiuni criminale la urma urmelor fiind „justificate” prin „idealuri mai înalte” sau prin „urgență”. Faptele sunt subordonate unei propoziții (teorii) declarate axiomatic adevătară, evitându-se astfel necesitatea demonstrării valabilității sale.
  3. Apelul la credințe și reprezentări sociale sistematizate, care nu reprezintă decât prejudecăți, tabu-uri și idei empirice; totodată, se manifestă independența față de orice experiență reală care ar putea infirma ideologia respectivă, folosindu-se în schimb pe scară cât mai largă îndoctrinarea totalitară.
  4. Violența simbolică și instigarea voluntară la acțiune revoluționară asupra societății, cu scopul de a o schimba.

Ideologia apărării drepturilor omului

Contrar aparențelor, „apărarea drepturilor omului” este folosită ca manipulare și minciună ideologică socială și nu ca doctrină juridică. Cum e posibil să vorbești despre „drepturile omului”, fără ca în aceeași propoziție să nu spui nimic despre „obligațiile omului”? Cum poți promite generos „protecție socială”, înainte de a încerca mobilizarea la muncă? Cum se face că justiția a uitat de exercitarea abuzivă a unor drepturi, lucru pe care-l constatăm la o simplă privire în jur, începând cu exprimarea publică și ajungând la traversarea străzii? Ce înseamnă a vorbi despre „libertatea” omului, fără a spune nimic despre responsabilitatea sa pentru propriile fapte, pentru modul în care își administrează acea „libertate”, fără a vorbi și despre libertatea celorlalți din comunitate și despre protecția acesteia? Care sunt limitele naturale ale propriei libertăți, dacă nu libertatea celorlalți? Asta dacă vrem să ne protejăm propria libertate…

De fapt, constatăm că în loc de libertatea responsabilă, se promovează un libertinaj grobian, mitocănesc și iresponsabil.

Cum putem vorbi despre o legalitate devenită legalism formal, golit de obligatoriul spirit de dreptate și justiție socială? Ce semnificație mai are noțiunea de egalitate în lipsa respectului reciproc? Nu cumva suntem conduși de niște ratați intelectual, de niște imorali și mediocri care-i încurajează pe cei destul de mulți ce fac caz de egalitate, văzând în această retorică doar o posibilitate de parvenire nemeritată, o scurtătură imorală de parvenire?

Care este rostul discursului despre democrație, fără a spune nimic despre educație? Nu cumva am lăsat deja leadership-ul social pe mâna unor incompetenți necalificați?

Mai mult, poate ar trebui să ne întrebăm despre ce „om” e vorba? Despre infractor? despre minoritarul aberant, resentimentar și agresiv care vrea să batjocorească majoritatea și s-o calce în picioare? Despre asistatul social bogat (dar care nu poate justifica o fărâmă din această avere), care este tot mai nemulțumit, mai agresiv și plin de țâfnă, de revendicări și pretenții absurde, consecință a discriminării pozitive? Nu este tot om și contribuabilul muncitor și cinstit, spoliat de stat, batjocorit de toată lumea, neapărat de nimeni, fără drepturi?

Poate ar fi cazul să observăm că așa-numiții „lideri politici” aruncă prea ușor pe piață prin așa-numite „programe politice” și cuvântări electorale demagogice și iresponsabile doar jumătăți de adevăruri, convenabile electoral, spălându-se pe mâini de obligația de instaurare a justiției, ordinii, dreptății și moralității în societate, conform Contractului Social de care nu (prea) ne vorbesc.

„Adevărata libertate n-are nimica de-a face cu neregula și anarhia: fără datorii nu există drepturi, fără ordine nu-i libertate.”

::Carol I al României::
23 mai 1871

Exemple de manipulări

Compensarea diferențelor

O primă formă foarte primitivă de altfel de manipulare este cea în care, în anumite situații, diferența de înălțime a indivizilor poate fi compensată de folosirea unui obiect sub tălpi, ceea ce ar putea induce impresia diferența aceasta de înălțime este același lucru cu diferența de frumusețe, de educație, de inteligență, cu diferența culturală, de competență, de moralitate, de forță, de rezistență, de viteză sau de noroc, acestea toate trebuind și ele compensate, deși în cele mai multe cazuri sunt strict imputabile persoanei în cauză, fiind vorba despre lene, vicii și ignoranță, spre exemplu.

În sensul celor d mai sus, în SUA chiar există o organizație a urâților care militează pentru ca frumoșii să nu mai fie avantajați, luptând astfel cu arhetipuri ce funcționează de la începuturile lumii… Asta demonstrează că n-au auzit de, sau ignoră legea naturală a rentei diferențiale de gradul I, aplicabilă în economie și în toate domeniile vieții sociale, care spune că cel care are un avantaj natural are dreptul să primească o diferență favorabilă de preț sau o reducere de costuri pe acest temei. Aici nu e vorba despre nici o discriminare sau despre vreo predestinare, e vorba despre o realitate de care trebuie ținut seama și s-o schimbăm printr-un efort suplimentar din partea celor dezavantajați (de exemplu, cei mai slabi ar trebui să facă sport…), dar în nici un caz prin coborârea celor cu calități superioare! În caz contrar se ajunge la plata unor ajutoare sociale nemeritate!

„Justiția restaurativă”

Nu se referă la restaurarea sau instaurarea unei ordini de drept, a domniei legii, a justiției a dreptății… este de fapt o schimbarea de filozofie și politică penală, o reducere a gravității infracțiunilor. Este prezentată ca o variantă a „apărării drepturilor omului”, a acelui om infractor. În SUA, se aplică de vreo treizeci de ani, făcând parte din „modelele consensuale” de rezolvare a conflictelor. Aceste modele au fost descrise în mod variat, mișcarea ce le-a stat la bază fiind cunoscută sub diverse denumiri: justiție comunitară, justiție restaurativă, justiție informală, ADR (Alternative Dispute Resolution), înfăptuită prin mediere, negociere, conciliere, arbitraj, etc. De fapt, tot ce trebuie restaurat este demnitatea infractorului (criminal, hoț, tâlhar, violator), a cărui liniște sufletească a fost tulburată prin comiterea faptei, iar acuzațiile abătute asupra lui, îi provoacă procese de conștiință, coșmaruri, angoase și remușcări! În schimbul anilor de pușcărie, infractorul poate face muncă în folosul comunității, iar victima este îndreptățită la despăgubiri materiale. Comunitatea este angrenată în reeducarea infractorilor sub diferite forme, fiind obligată să-l suporte în continuare în interiorul ei, considerându-se că răspunderea are nu doar o componentă individuală, ci și una socială, colectivă, comunitară.

Justiția restaurativă presupune readucerea la starea inițială atât a delincventului, cât și a victimei, adică restaurarea relațiilor anterioare conflictului dintre părți, dar și în comunitate. Pentru asta, înainte de orice, justiția restaurativă reformulează noțiunea de infracțiune: infracțiunea este o violență, o jignire cauzată unei persoane, dar nu un atentat împotriva intereselor statului, reformulare ce produce o schimbare radicală a filozofiei penale! Astfel, infracțiunea nu mai este văzută ca o încălcare a unor valori sociale generale, ci doar ca un simplu prejudiciu personal!

Mai mult, restaurarea trebuie să vină de la victimă (sau de la rudele celui omorât), care trebuie să-i acorde infractorului iertarea și să înceteze să-l mai persecute cu învinovățiri și pretenții de răzbunare!

Iar iertarea nu va acorda în orice condiții. Nu se se va mai ajunge în instanță (durează prea mult, iar infractorul e tracasat), ci rapid, prin… mediere! Astfel, victima va trebui să mai suporte încă o dată prezența infractorului, cu care va trebui să negocieze îndeaproape. dacă refuză sau clachează psihic, victima devine desigur un monstru insensibil și prin urmare culpabil!

Cu ocazia procesului de mediere, victima-contribuabil, după ce și-a plătit impozitele, nu beneficiază nici măcar de un proces gratuit, trebuind să achite și onorariul medierii!

Comentați!