Factorul (in)tern (15)

Articolele seriei: (1) | (2) | (3) | (4) | (5) | (6) | (7) | (8) | (9) | (10) | (11) | (12) | (13) | (14)


Având în vedere raritatea unor astfel de oameni, consider nu doar oportună, ci chiar necesară includerea în această serie, a „cazului” deputatului Ion Stan, așa cum ne este el prezentat de generalul (r) Aurel I. Rogojan.

Când vezi totuși că până și domnul Rogojan ne face trimiterea finală la justiția divină ca ultimă speranță umană, parcă nu e bine…

Independența justiției

Fiat justitia, et pereat mundus

Străvechiul adagiu roman «Să se facă dreptate, de-ar fi să piară lumea» spune foarte mult despre cât de arzătoare este nevoia de justiție, fără de care nu poate exista o societate autentic democrată. Cum lumea noastră de acasă este una a corupției sistemice, «să piară lumea» înseamnă să piară sistemul de putere al corupătorilor și al corupților. Într-un sistem de putere acaparat de corupție, justiția este și ea parte a întregului. Politicieni – unii de bună-credință, dar și mulți demagogi – clamează nevoia de independență a justiției. Cine trebuie să conceapă și să apere independența justiției, dacă nu judecătorii înșiși?! A crea și a dezvolta «instituții garante» ale independenței justiției nu înseamnă cumva chiar opusul, adică a oficializa instrumente prin care celelalte puteri ale statului ori puteri oculte să poată controla justiția tocmai în numele independenței ei?!

Asemenea întrebări au devenit necesare în urma unui nefericit șir de întâmplări în care Consiliul Superior al Magistraturii a intrat în coliziune, uneori frontală, cu organizațiile profesionale ale magistraților. Natura, caracteristicile și dimensiunile situațiilor conflictuale dintre magistrați și autoritatea garantă a independenței justiției au definit fără echivoc pozițiile părților și au demonstrat câtă independență își poate permite Consiliul Superior al Magistraturii în exercitarea rolului său constituțional. Mai nou, în fiecare an se găsește un membru al Consiliului – de fiecare dată același – să someze Consiliul Suprem de Apărare a Țării să dea certificatul de independență a justiției față de serviciile secrete. Ex-președintele Traian Băsescu, ca un insider care știe cum stă treaba, cât a fost în funcție, nu a auzit strigătul de disperare al Consiliului Superior al Magistraturii. Acum, în calitate de «fost», fără să fi fost întrebat, l-a confirmat pe șeful actualei Administrații Prezidențiale, precizând: «Consiliul Suprem de Apărare a Țării nu poate controla serviciile. Puterea, structurile de securitate și forță o au tot timpul. Depinde ce le cere să facă cel din frunte.»

Problema în discuție are și o altă fațetă. Cine are nevoie reală de apărare a independenței: justiția, ca entitate-putere a statului, sau magistrații corupți, vulnerabili, care, într-o câtime neglijabilă, sfârșesc prin a fi exemple de mai mare rușinea a justiției? Ingerințele în actul de justiție nu se pot realiza decât prin intermediul magistraților receptivi la comenzi. Magistrații pot deveni receptivi din varii motive. Magistrații competenți, incoruptibili, fără vulnerabilități la presiuni nu se vor abate de la îndatorirea lor de a face justiție, convinși fiind că justiția este etalonul suprem al calității democrației.

Instituțiile de putere ale justiției sunt populate cu oameni divers motivați. Unii afirmă că practică o profesie în slujba Adevărului, Binelui și Echității – după cum spunea Celsus, «Jus est ars boni et aequi». Dar înaintea ori subordonat scopului de a-și asigura existența de zi cu zi în tot ce presupune ea? Alții sunt motivați de porniri lăuntrice pe care nu le pot recunoaște public. Nu trebuie să omitem nici faptul că magistrații, ca oameni, nu fac nici ei excepție de la nevoia de a simți că au pe cineva în spate. Iar această nevoie poate deveni presantă în fața realităților cutremurătoare dezvăluite de legăturile din unele cauze.

Am avut parte de o confesiune specială din partea unui om unic. O personalitate de nivel înalt, greu încercată de confruntarea cu justiția perioadei de tranziție inversă a lumii postcomuniste. Până să devină justițiabil, interlocutorul meu considera că procurorii îndeplinesc atribuții complementare, de finalizare a unei părți din munca serviciilor secrete și, în același timp, veghează asupra legalității activității organelor de cercetare penală. Pentru judecători avea un respect deosebit, văzând în ei elita oamenilor legii. Despre avocați nu avea o părere prea bună, credea că sunt niște mercenari la serviciile cărora apelezi de nevoie. După câteva procese, pe parcursul mai multor ani, interlocutorul meu și-a schimbat părerea, făcând alte judecăți de valoare. Despre procurori a spus că nu i-a fost dat să vadă altundeva mai mult dispreț față de demnitatea omului, iar în fața judecătorului plictisit, pe care aproape că-l fură somnul din jilțul dreptății, cel mai uman și mai demn s-a comportat avocatul. Justiția statului socialist român, pe care interlocutorul meu o cunoștea până în resorturile sale intime, era măcinată de corupție, dar intangibilă. Reflexele condiționate dobândite în acea epocă au lăsat urme adânci, pe care nu puțini pot fi tentați să calce, cu modelul înaintașilor în suflet.

S-a pus vreodată problema epurării justiției? S-a gândit cineva să evalueze abuzurile procurorilor și ale judecătorilor? Găsind sau negăsind răspunsurile la astfel de întrebări – dar mai sunt și altele -, vom afla ori nu vom afla cât de reale sunt resursele independenței justiției. Acela care a luat câteva specimene de foști procurori, «nestemate» prin mocirla legalității totalitare, pentru a le recicla fie ministru la Justiție, fie judecător la Înalta Curte a reformat ori a subordonat justiția?! Sunt suficiene doar două-trei astfel de ființe plasate la vârf și adio independență a justiției. Câtă încredere, cât respect poți avea față de acele instituții ale statului de drept în fruntea cărora au fost puși oameni bine instruiți să stea «în poziție de drepți»?! Oare ce gândesc și ce-or zice în sinea lor milițienii care au cărat în cârcă de la cârciuma din mahala procurorii («tovarăși» și «tovarășe» deopotrivă) pe care azi le este dat să-i vadă ministru, înalt magistrat, parlamentar…? Și după un sfert de secol? Și?

Justiția este o putere a statului privilegiată. Privilegiile justiției nu sunt o garanție a independenței sale și nici a echilibrului în raporturile sale cu celelalte puteri. Marja erorilor justiției nu este mai mică decât marja erorilor din oricare alt domeniu de activitate și unde greșelile se mai întâmplă să fie și plătite. Dimpotrivă, în condițiile în care criteriile de stabilire a adevărului și de împărțire a dreptății sunt determinate nu prin instrumente ale științei, ci potrivit conștiinței și propriilor convingeri ale majorității completului de judecată, cea mai importantă premisă a independenței justiției – adevărul obiectiv – este eliminată. Adevărul juridic nu este un adevăr obiectiv. Adevărul juridic este întotdeauna o măsură politică a adevărului obiectiv, cuantificat cu instrumentele puterii politice, a cărei voință a fost investită cu forță juridică.

Din asemenea motive, dar și din altele, așa cum voi încerca să arăt, în România mai există cazuri în care pe bază de înscenări judiciare se dau sentințe impuse politic, din așa-zise rațiuni de relații externe, pentru că dau bine ca exemple de combatere a corupției sau, pur și simplu, din cauză de adversitate politică și răzbunare personală («Am să pun să fii arestat!»)

Am fost solicitat să scriu câteva rânduri în care să prezint un volum de texte politice ale fostului deputat Ioan Stan (Idealuri social-democrate versus trădare națională), poate cel mai consistent și fervent critic al coalițiilor de putere din perioada 2005-2012 și, în același timp, al președintelui României, Traian Băsescu, figura dominantă a scenei politice românești din deceniul decembrie 2004 – decembrie 2014. Fie și numai din acest considerent, istoria nu va putea să nu scoată la lumină și partea de luptă a omului politic de stânga Ion Stan împotriva unui sistem, o luptă în care a rămas singur, abandonat și de partidul în care a crezut.

Centrul de greutate al operei politice asumate cu mare temeritate de deputatul Ion Stan îl constituie sancționarea abuzurilor, incompetenței, rapacității și ticăloșiei unui sistem de putere întemeiat pe corupție instituțională și a cărui politică a dobândit caracteristici antinaționale atât de puternice, încât a pus în pericol identitatea poporului român și fundamentele securității naționale. Consecința politicilor antinaționale și a marilor trădări ale intereselor țării din ultimul sfert de veac se dezvăluie într-o realitate crudă, dureroasă și greu de exprimat: numeric, în această perioadă, românii au devenit cel mai mare popor migrator după valurile migrațiilor istorice din primul mileniu al erei noastre.

Angajat pe frontul politic al demascării corupției instituționalizate, autorul declarațiilor politice și al interpelărilor parlamentare expune practicile mafiote din afacerile cu energie, cele ale Loteriei Române, cele din industria de apărare și înzestrarea armatei, resorturile ascunse ale Fondului Proprietatea, mafia drepturilor litigioase și a retrocedărilor ilegale, corupția mascată de contractele de consultanță, punerea funcției publice în serviciul clientelei politice și alte racile ale vieții politice dominate de clanurile de putere transpartinice.

Astăzi ni s-a arătat ce intuiam ieri. Entități precum CIA, BND și alte asemenea, unele din cealaltă emisferă, își caută din încurcatele ițe țesute în scandalurile de mare corupție transnațională, precum afacerile cu licențe Microsoft, contractele cu EADS pentru securizarea frontierelor, achiziții second hand dubioase în sectorul securității și apărării din «stocul rece» al unor parteneri, odată cu sabotarea și subminarea segmentelor competitive și rentabile ale industriei de apărare românești (vezi Ca. XVIII – România, o țară fără apărare, Cap. IV – Corupția instituțională a dictaturii portocalii, Cap. XIX – sănătatea națiunii între politică și afaceri). Mai mult, vedem și cum companii dintre cele implicate au populat niveluri decizionale ale puterii cu beneficiari de burse și sponsorizări. O altă față, cea academică, a corupției.

Instituții creditate în produsele unor institute de sondaje cu multă și foarte multă încredere sunt percepute de simțul politic al deputatului Ion Stan în ipostazele lor mai puțin fericite (vezi Cap. XV – Biserica Ortodoxă Română și politica, Cap. II – Destructurarea și politizarea sistemului securității naționale, Cap. VIII – Controlul parlamentar asupra sectorului de securitate – o garanție necesară pentru consolidarea democrației și a statului de drept, Cap. XI – Depolitizarea serviciilor de informații – un deziderat îndepărtat).

Un capitol al volumului (Cap. V – Marea dosariadă. Influența politică se negociază prin controlul dosarelor Securității și ale fostei nomenclaturi comuniste) este rezervat celei de-a doua «dosariade», cea deschisă de Traian Băsescu nu din nevoia de adevăr, ci cu miză politică și pentru o campanie de imagine. Introducerea Arhivelor Securității în jocurile politice nu este un gest specific caracterelor puternice și nici ceva onorabil între gentlemeni. Prima «dosariadă» a fost aruncată pe piața diversiunilor politice de Virgil Măgureanu. Paradoxul, dar și ridicolul celor două «dosariade» constau tocmai în incompatibilitatea inițiatorilor cu identificarea și definirea scopurilor oneste ale unor astfel de întreprinderi. Cele 11 luări de poziție ale deputatului Ion Stan în chestiunea dosarelor Securității cuprinse în acest volum se bazează pe o intimă cunoaștere a mizelor ascunse ale unei coterii politice venale, la care au achiesat, fără excepții notabile, toate partidele. Puțini au fost însă cei care știau că replici electronice ale dosarelor care contau «au zburat» către antipozii politicii mondiale din chiar primele zile ale lunii ianuarie 1990. Scandalurile din România în chestiunea dosarelor serveau foarte bine acoperirii adevăratelor mize.

Încă de la debutul activității sale parlamentare, Ion Stan a făcut parte din Comisia comună permanentă a Camerei deputaților și a Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații (președinte 2001 – 2004; secretar 2005 – 2008 și vicepreședinte 2009 – 2012). În această ipostază a acționat pentru implementarea efectivă a unui sistem de supraveghere și control democratic asupra sectorului de securitate, fiindu-i cunoscute punctele de vedere independente în raport cu interesele naționale și al activității serviciilor de informații.

Trebuie spus că inițiativele legislative ale deputatului Ion Stan, agreate de comisii parlamentare omoloage străine – din Germania, Marea Britanie și Italia -, au întâmpinat rezerve și opoziție atât în Partidul Social democrat, cât și din partea unor grupuri de interese din sistemul de securitate, care s-au dorit libere de constrângeri legislative, considerându-se deasupra legii. În legătură cu piedicile puse adoptării unei legi privind regimul interceptării comunicațiilor și protecția drepturilor persoanei în cadrul procedurilor intruzive  de obținere a informațiilor, deputatul Ion Stan declara: «anumite centre de putere doresc menținerea situației actuale, adică folosirea interceptărilor în lupta politică; anumite autorități ale statului nu ar mai putea folosi interceptările după bunul lor plac; unele societăți private de securitate ar fi și ele incomodate; nu se dorește nici controlul concret și permanent al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Toate aceste presiuni au făcut ca și presa să prezinte distorsionat inițiativa legislativă.» (ziarul Realitatea, 27.07.2005)

Fiind parte în «comisia tripartită» – Parlament, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității și Serviciul Român de Informații -, având certificat de acces la informații strict secrete de importanță deosebită, Ion Stan s-a aflat în situații delicate și, în același timp, ingrate. Ce se putea spune și trebuia spus public a spus fără ezitare. Avem ca dovadă presa din perioada celei de-a doua «dosariade», deschisă în 2005.

Declarațiile politice și interpelările parlamentare, declarațiile și conferințele de presă, interviurile și alocuțiunile deputatului Ion Stan au fost pregătite, cu o primă intenție de publicare, în 2007, sub titlul «Idealuri social-democrate». Din nejustificată modestie și pentru a nu deranja vanitățile unor colegi din staff-ul partidului, mai puțin combativi, săraci în idei, dar concesivi și oportuniști în raporturile lor cu sfera puterii, unii chiar bănuiți de-a fi trădat idealurile social-democrate, deși se aflau în conducerea Partidului Social Democrat, proiectul editorial a fost abandonat.

În anii ce au urmat, societatea românească a continuat să cunoască traume politice profunde, și-a văzut continuu amenințate și grav periclitate valorile constituționale supreme, iar în acest context atitudinea politică a deputatului Ion Stan a evoluat și s-a radicalizat pe măsura abuzurilor puterii împotriva cetățenilor și a fundamentelor constituționale ale statului român. În fața evidenței faptelor puterii, având un solid suport în informații secrete de primă mână, pe care însă nu le-a compromis, și fiind, de altfel, principalul inițiator și autor al Legii privind protecția informațiilor clasificate (2002), deputatul Ion Stan a evaluat acte de guvernământ, atitudini, gesturi și comportamente politice ca având caracter antinațional, susținând cu argumente punerea sub acuzația de trădare, respectiv înaltă trădare a potențialilor vinovați. Așa s-a ajuns ca a doua parte a operei politice să impună cărții și titlul adecvat: Idealuri social-democrate versus trădare națională.

În prezent, autorul scrierilor politice Idealuri social-democrate versus trădare națională este condamnat într-un proces car s-a aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind judecat în stare de libertate. Camera Deputaților, în configurația rezultată după alegerile din decembrie 2012, a respins cererea de încuviințare a arestării preventive.

Nu am putea omite faptul că deputatul Ion Stan a constituit un interes special atât pentru ambasadorul Statelor Unite ale Americii la București, Mark Gitenstein, cât și pentru ambasadorul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord în România, Martin Harris. Ambii agenți diplomatici au ignorat prevederile Convenției de la Viena cu privire la relațiile diplomatice (18 aprilie 1961 – ratificată de România prin Decretul nr. 566/1968, publicată în Buletinul Oficial, nr. 89/8.07.1968), făcând referiri publice cu caracter de imixtiune și influență asupra voinței autorității reprezentative suprem a poporului român, sugerând Camerei Deputaților să voteze încuviințarea arestării preventive a deputatului Ion Stan. Mai mult, Mark Gitenstein s-a deplasat personal în acest scop la președintele Camerei Deputaților, în chiar ziua și momentul dezbaterii cererii de încuviințare a arestării preventive. Aceste imixtiuni au fost aduse la cunoștința tuturor reprezentanțelor diplomatice ale statelor membre ale Uniunii Europene la București.

Rațiunile unui astfel de interes puteau fi oare cei 30 000 de lei avansați de Departamentul Național Anticorupție agentului provocator în scopul regizării unui flagrant care nu a avut loc? Evident că nu! Rațiunile trebuie căutate în necesitatea stringentă ca deputatul Ion Stan să fie redus la tăcere, deoarece prin declarațiile sale politice a deranjat caracatița corupției transnaționale, ale cărei tentacule sufocă România. Corupție transnațională în care, aproape fără excepție, unii dintre ambasadorii acreditați la București au avut roluri ambivalente. Au susținut combaterea corupților «non…» și au promovat interesele corupătorilor «made in …». Așa, de exemplu, vehemența cu care fostul ambasador al SUA la București Michael Guest ataca guvernul României pentru ineficiența combaterii corupției s-a risipit, precum râul într-un deșert, imediat ce premierul Adrian Năstase a participat oficial la inaugurarea filialelor din România ale unei rețele multinaționale de distribuția medicamentelor și prestări-servicii medicale. Ghinionist sau dimpotrivă – viitorul va decide -, deputatul Ion Stan, peste un număr de ani, avea să inițieze un ciclu de cinci declarații în care demasca fraudarea fondurilor pentru sănătate. Întâmplător sau nu, agentul provocator utilizat pentru înscenarea flagrantului în care se planificase a fi prins deputatul Ion Stan era la rândul său, un mare evazionist al pieței medicamentelor…

Deputatul Ion Stan nu va putea fi bănuit de faptul că ar fi sancționat doar ingerințele Vestului în balanța politicii românești. Dânsul a făcut o declarație foarte critică, demascatoare a interferențelor mafiei ruse în viața politică: «O mână de oligarhi, ale căror interese economico-financiare sunt dependente de ofensiva mafiei ruse asupra Europei, exercită putere reală în România. Această oligarhie acționează ca un guvern din umbră, cel real, alternativa criminalității organizate a vieții politice democratice, sufocată de tumoarea malignă a corupției, stăpână în cancelariile de la București.»

Președinții partidului l-au încurajat și susținut în toate manifestările de opoziție politică parlamentară. Chiar și Victor Ponta, dar numai până la un punct – punctul în care unei companii puternice, ca urmare a declarațiilor politice ale deputatului, i-a fost dejucată de către ministerul de resort trucarea unei licitații. Compania respectivă lucra în subsidiaritate cu un mare concern internațional de pe piața industriei de apărare, al cărui avocat și lobby-ist a fost (mai era?) ambasadorul Statelor Unite ale Americii în România. Compania s-a arătat extrem de generoasă față de incomodul deputat, ultimul preș avansat pentru cumpărarea tăcerii fiind de 2 milioane de de euro, în cont bancar extern. Nu au nimerit omul. Ambasadorul american a dorit să cunoască incoruptibilul. A fost refuzat. Acesta a fost momentul în care Victor Ponta l-a «predat» pe Ion Stan.

Mai puțin se știe că omul politic Ion Stan a fost și o voce critică distinctă și incomodă în interiorul propriului partid, deși timp de 17 ani a fost președintele filialei județene Dâmbovița a Partidului Social Democrat. Spiritul său critic a fost acceptat până când partidul a fost acaparat de o uniune familială prinsă în rețeaua toxică a unor dependențe transpartinice și transnaționale, inclusiv economice. Din acel moment, «erezia» nu i-a mai fost tolerată, iar deputatul a fost condamnat la moarte politică.

După reținerea ilegală, prin violarea imunității parlamentare, anchetatorii i-au făcut lui Ion Stan aluzii la o sesiune prelungită de colaborare, vreo doi ani și jumătate (aluzie cumva la condamnarea deja stabilită!), în care să fie ajutați la instrumentarea cauzelor privindu-i pe fostul și actualul președinte al consiliului județean, pe ministrul Rovana Plumb și, nu în ultimul rând, pe fostul lider al social-democraților și premier, Victor Ponta. Deputatul Ion Stan le-a replicat că pot avea destulă treabă serioasă de făcut dacă s-ar sesiza din oficiu în legătură cu cele semnalate prin declarațiile sale politice și interpelările parlamentare accesibile oricui. Anchetatorii i-au spus că nu pot intra pe aceste piste fiindcă se ard.

Fapt fără precedent, cazul deputatului Ion Stan a fost invocat în mod repetat și apăsat în câteva conferințe și declarații de presă ale președintelui Traian Băsescu ca o «problemă de stat», una de care ar depinde poziția Uniunii Europene față de România. Nu putem să nu observăm strădaniile, demne de o cauză mai bună, pe care puterea, deranjată de dezvăluirile incomode ale deputatului care a refuzat să dea curs invitațiilor lui Traian Băsescu să se întâlnească la Palatul Cotroceni, le-a depus pentru a nu se mai face publicitate în jurul acestui caz. Exceptând site-ul cotidianul.ro și o emisiune a Antenei 3 – «Punctul de întâlnire», realizată de Radu Tudor cu avocatul Doru Viorel Ursu -, întreaga presă a ocolit subiectul foarte fierbinte și extrem de incomod al «cazului Ion Stan». Tot așa, la ședințele de judecată ale procesului ce i-a fost intentat, în afară de gazetarul Cornel Nistorescu, nimeni nu s-a arătat interesat ce probe se aduc în fața instanței, cu ce argumente operează acuzarea și câtă atenție și valoare se acordă apărării și echității procesului.

Cine este la curent cu felul în care s-a desfășurat instrucția penală și constată cum și cu cât respect pentru principiul caracterului public al justiției s-a realizat o parte din cercetarea judecătorească a faptelor imputate, dacă este jurist, nu poate să nu-și amintească de teoriile rațiunii politice ale «dreptului socialist», studiate în primul an al Facultății de Științe Juridice. Conform respectivelor teorii, categoriile juridice «drept» și «justiție», «adevăr» și «dreptate» pot fi convergente, iar justiția poate fi independentă numai în măsura în care interesele grupului care deține puterea politică sunt, în acest fel, protejate. Când interesele grupului politic dominant sunt amenințate de lege, legea se schimbă ori se reinterpretează peste litera și spiritul ei sau, pur și simplu, este ignorată. Unora dintre mâinile lungi și secrete întinse peste justiție li s-a cerut să devină inerte, fiindcă din cauza prea multor și obstinatelor «inabilități» (un eufemism pentru brutalitatea impunerii comenzilor politice) s-au compromis și s-ar putea să fie demascate. Dacă vom credita «informațiile de presă», cu certe izvoare în «zone strict rezervate», asemenea mâini palmează problemele până și la cea mai înaltă instanță.

Am la îndemână o pildă. Una cu valoare nu numai de avertisment, ci și de «studiu de caz» asupra independenței justiției în România post-decembristă. Circumstanțele sale speciale nu-mi permit s-o prezint decât generic. Într-un ajun de Crăciun, un fost condamnat la un sfert de veac de închisoare a auzit clinchetul insistent al soneriei apartamentului. S-a uitat prin vizor și a rămas șocat: la ușă era judecătorul care-l condamnase, fără să fi fost administrată vreo probă. I-a deschis și l-a poftit să intre. De ce venise judecătorul? Să-și ceară iertare, căci povara marii nedreptăți săvârșite sub imperiul comenzii politice și al ordinului îl apăsa și nu-i mai lăsa o clipă de liniște. Victima l-a înțeles. Judecătorul a mai insistat ca și soția sa să primească direct de la victimă confirmarea dezlegării de păcat, căci acesta li se pare amândurora un blestem asupra întregii familii. Victima a fost iarăși generoasă. Judecătorul, ceva mai împăcat sufletește, a mai trăit atâta cât să-și rânduiască trecerea Styxului. A fost chemat și el la judecată. La Judecata Tatălui Ceresc.

Referințe:

Anunțuri

2 gânduri despre „Factorul (in)tern (15)

  1. ehehe…sunt multe de spus! Nu mai am încredere în partidele politice, dar…de ce să n-o recunosc, cei mai mulți profesioniști au fost în PSD, până au dat de gustul banilor! Dar, am apreciat enorm curajul deputatului Ion Stan. Pe aceeași linie, până la un moment dat, a mers și Valer Marian, dar a mai cotit-o! Oricum, scrisorile lor, mesajele lor, mai ales a deputatului Ion Stan – în plin plen, au fost binevenite, dar a plătit cu închisoarea curajul său. Într-adevăr, Cotidianul a redat textul integral….mi-l aduc aminte și-acum!

    Apreciază

  2. UnCheșule, bine ai făcut că dezgropi cazul….n-am citit decât foarte puțin din ceea ce-ai scris tu, dar îmi dau seama cam ce măgării au fost în spatele mazilirii deputatului Ion Stan. E de citit….

    Apreciază

Comentați!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s