Brexit – 10.03.2016

Articole dedicate urmăririi continue a evenimentelor asociate BRexit! Știri curente.

---

Sub semnătura lui Allister Heath, The Telegraph, publică articolul „How a Brexit could save Europe from itself” (Cum un Brexit ar putea salva Europa de ea însăși).

Idei interesante sunt prezentate aici. Dintre ele, menționez:

• Uniunea Europeană, așa cum e constituită în prezent, o ia pe arătură. Este sortită eșecului, mai devreme sau mai târziu, cu consecințe catastrofale pentru partea noastră de lume, iar pentru o țară importantă, singura cale de urmat este de a rupe rândurile și a arată că poate exista o alternativă mai bună, în concordanță cu valorile de bază ale Europei.
• Marea Britanie ar avea posibilitatea de a arăta cum comerțul liber, o societate deschisă, auto-guvernarea și o abordare liberală va putea să asigure pace și prosperitate în centrul visului european. Alții ni se vor alătura în curând. Dacă votăm pentru a rămâne, vom pierde autoritatea morală de a vorbi, și alte abordări închistate, neliberale, pot triumfa în schimb.
• Zona euro este ruptă și o altă criză economică, mult mai mare, este inevitabilă. Următorul declanșator ar putea fi un colaps fiscal în Italia, sau un alt colaps bancar, sau o implozie politică în Spania sau Franța, sau o altă recesiune la nivel mondial. Nimeni nu poate spune cu fi siguranță care va fi cauza proximă – dar va fi una, cu turbulențe de o amploare mult mai mare decât orice am văzut în Grecia. În același timp, tensiunile alimentate de criza migrației vor crește necontenit, mai ales în cazul în care sute de mii sau chiar milioane de oameni sunt livrate pe întregul continent în următorii câțiva ani.
• Zona euro necesită o intervenție chirurgicală drastică. Mulți cred că și mai multă integrare – un stat social pan-euro, transferuri mai mari între țări, puteri centralizate asupra politicilor fiscale – ar ajuta la anularea defectelor inerente ale monedei. Este delirant să creadă că un astfel de model poate fi durabil politic.
•  Democrația, termenul derivat din greaca antică: ea se referă la un sistem prin care oamenii (demos) sunt la putere, sau în care ei conduc (Kratos). Nu se poate, prin definiție, să existe o democrație veritabilă, în absența unui popor; și nu există un demos european. Francezii sunt un popor; elvețienii sunt un popor, chiar dacă ei vorbesc mai multe limbi; americanii sunt un popor, chiar dacă democrații și republicanii se urăsc reciproc. Dar, în timp ce europenii au multe lucruri în comun, ei nu sunt un popor. Danezii nu cunosc sau nu le pasă de politică portugheză; spaniolii nu au cunoștințe sau interes despre probleme din Lituania.
• Desigur că s-ar putea organiza alegeri pan-europene, cu alegători și candidați multi-naționali; dar, atunci, pe acest principiu, fiecare persoană de pe planetă ar putea să voteze pentru un președinte mondial. Astfel de inițiative ar fi doar imitări ale unor proceduri democratice, dar ar fi niște falsuri. Ar fi o abordare orwelliană a democrației autentice, nu o extensie ale acesteia. Nu ar fi nici o relație sau o înțelegere între conducător și cetățean, o reprezentare nulă a populației, lipsită de responsabilitate reală; coalițiile unor țări mari și-ar impune voința asupra națiunilor mai mici, iar elitele s-ar revolta. Ne-am întoarce la politici imperiale, deși într-o formă modernizată.
• Guvernele pot crea culturi coezive, prin utilizarea școlile de stat, propagandă și mass-media guvernamentale; ele pot impune limbi și o identitate comună, națională în cazul în care nu a existat înainte. Au existat multe astfel de construcții de națiuni în secolele 19 și 20, cu culturi naționale create de la zero. Cu toate acestea, construirea unui nou popor european ar fi astăzi ceva similar totalitarismului: aceasta ar fi demn de dispreț, pierzând multe dintre diferențele culturale ale Europei și rescrierea istoriei.
• Având în vedere că nu se poate obține rapid o euro-democrație, singura soluție logică de a conduce oamenii ar fi să se îmbrățișeze o centralizare politică și fiscală radicală a zonei euro, și să se încredințeze puterea unor birocrați nealeși.
• O astfel de soluție ar avea consecințe la fel de dezastruoase. În timp ce s-ar păstra câteva aspecte banale ale democrației, o nouă zonă euro, complet integrată va deveni o tehnocrație: un conglomerat trans-național condus de funcționari. Unii intelectuali susțin în privat că statul națiune era doar o aberație de moment din lunga istorie a omenirii, și că democrația reprezentativă lipsește.
• Dar publicul ar respinge pe bună dreptate, un astfel de nonsens: problema reală este că oamenii au prea puțină, și nu prea multă, putere. Următorul tratat european, care va reprezenta un alt salt integraționist atunci când acesta va fi în cele din urmă redactat, va fi o încercare aproape imposibilă.
• Prin urmare, ne aflăm într-un impas. UE se confruntă cu o implozie economică, demografică și culturală pe termen lung, și se uită în jos într-un abis al ilegitimității. Un subgrup mic de țări europene ar putea fi capabil de a obține ceva. Sunt sceptic chiar și asupra acestei variante, dar este cu siguranță e o posibilitate. Dar avem nevoie de un nou model de cooperare europeană pentru cei care își dau seama că nici status quo-ul și cu atât mai mult nici mai multă integrare nu este răspunsul.
• Aceasta este situația în care se pune problema Brexit. O îndepărtare britanică de UE, în cazul în care este executată corect, ar putea salva Europa de ea însăși: ar crea un plan B, o alternativă viabilă pentru acele țări care doresc să facă parte dintr-o Europă integrată, dar sunt nefericite de direcția de deplasare.
• În câțiva ani, Marea Britanie ar putea fi în fruntea unei rețele de cel puțin șase sau șapte țări autonome dar strâns integrate; acestea vor include, cu siguranță Norvegia, Elveția și Islanda, dar alții s-ar alătura, inclusiv, probabil, unele națiuni din afara zonei euro, cum ar fi Danemarca și chiar și Olanda, o țară din ce în ce mai anti-UE. În ceea ce privește est-europeni, aderarea la UE a fost modul în care s-au redefinit în epoca post-sovietică, cu aderarea la NATO ca rută de securitate.
• Dar, dacă Europa ar fi să se împartă în două grupuri foarte diferite, una descentralizată condusă de Marea Britanie și o alta, într-un bloc din ce în ce integrat, controlat de la Berlin și Paris, ar exista dintr-o dată mai mult de o opțiune. Unele țări est-europene vor urma, sperăm, Marea Britanie.
• Noua comunitate economică condusă de Marea Britanie ar putea fi chiar extinsă în alte state non-UE, în Marea Mediterană, precum Israel, sau chiar mai departe. Predica și scâncetul nu mai sunt suficiente: Marea Britanie trebuie să conducă prin exemplu, și să arate vecinilor noștri că a fi buni europeni nu înseamnă neapărat să fii parte a UE.

Ei, dacă așa sunt prezentate lucrurile, nu-i așa că va fi foarte greu pentru electoratul britanic să voteze pentru o direcție sau alta?