„Eurolichele și europroști”

Când găsești texte memorabile, ce poți să faci decât să le preiei. Cu tot respectul față de autor. De aceea, în categoria „Preluări”, voi face exact acest lucru: voi prelua ceea ce eu consider a fi texte memorabile, adevăruri ce trebuie spuse și lucruri care nu trebuie uitate.

Pentru azi, este vorba despre textul lui Augustin Buzura, publicat în Revista Cultura încă din octombrie 2012, sub titlul „Eurolichele și europroști”. Precizez că în opinia mea, textul își menține validitatea și azi.

„Nu am publicat de mult. Pur și simplu nu am putut. Un sentiment amestecat, de inutilitate, greață și umilință, îmi îndepărta degetele de tastele computerului. Nu m-am mai întrebat ca altădată „la ce bun?“, căci, de la o anumită vârstă, vorba înțeleptului rabin, avem mai multe răspunsuri decât întrebări. Și o experiență care, pe mine cel puțin, m-a convins că, azi și aici, în acest spațiu geografic și spiritual, oricât aș scrie și cu oricâtă forță și talent, nu voi izbuti să clintesc nici măcar un fir de păr de pe creștetul lichelelor româno-europene care stăpânesc absolut totul cu o nerușinare paralizantă.

M-am vindecat cu multă greutate de iluziile prerevoluționare: sunt conștient că scriu numai și numai pentru a mă salva pe mine însumi. Uneori, mai ales în momentele de oboseală sau de derută, privesc în urmă, la anii de început, când eram convins că lumea poate fi schimbată și că scrisul poate contribui substanțial la trezirea conștiințelor și la întreținerea speranței. Mai mult, în zilele acelea nesfârșite din decembrie ’89, față în față cu armata, când soarta Revoluției era departe de a se fi decis, mă iluzionasem că în îndârjirea cu care oamenii, disperații istoriei, își strigau nevoia de libertate, era și ceva din dârzenia cu care noi, câțiva, nici comuniști, nici anticomuniști, ci simpli scriitori, ne-am bătut pentru fiecare cuvânt, pentru ca literatura să nu coboare, să rămână cu adevărat literatură.

Omul nou, conceput în creuzetele comuniste de odinioară, a apărut abia după Revoluție: primitiv, agresiv, incult, plin de ură. Din cauza lui, ștacheta a coborât mai jos ca oricând în istorie. De multe ori, am sentimentul că, într-un fel, ne-am întors în epoca invaziilor barbare. Atunci, de frică, refugiindu-se în munți cu puținul pe care-l aveau, oamenii pârjoleau totul în urma lor, otrăveau fântânile și așteptau ca vremurile să se mai liniștească. Prima biserică din satul meu, de exemplu, era, cum spune memoria locului, una pe roți pentru ca în timpul numeroaselor invazii tătare să o poată duce sătenii cu ei, în munți, unde se știau în siguranță, deoarece prin pădurile de fag nu se putea trece călare.

Azi, omul nou se dovedește mult mai eficient decât orice hoardă barbară: a distrus orașe, a vândut pe nimic tot ce se putea vinde și, treptat, a ajuns ca nimic să nu-i fie mai străin decât limba, istoria, cultura și tradițiile propriului său popor. Oricum, de el nu mai ai unde să te ascunzi: îl găsești peste tot, în vârful munților, la mare, în cele mai sofisticate locuri, oriunde sunt ființe umane cărora se simte obligat sa le arate bogăția și manierele sale. Marea lui pasiune: aceea de a sluji. De a fi servitor model. Hanii, pașalele, caimacanii vremii noastre poartă alte nume: Barroso, Gordon, Reding etc. Care sunt tot un fel de vătafi incolori, inodori, insipizi.

Prilej de studii asupra unor noi tendințe în gândirea contemporană: „Suveranitatea limitată: de la Brejnev la Barroso!“, „Justiția europeană de la Vîșinski la Reding“ sau „Scrisorile Monicăi Macovei către Europa democrată și populară“. În Evul Mediu eram furați fiindcă astea erau manierele epocii; azi, cedăm totul pentru un zâmbet, o strângere de mâna și, firește, în numele democrației și libertății. Nu cred să fi trăit vremuri mai umilitoare nici chiar în anii de început ai comunismului, când eram o țară ocupată, vândută pe nimic la Yalta. Nici chiar atunci nu eram doar o lume a lichelelor și a proștilor. În anii aceia îndepărtați, cuprins de pasiunea polemicii, Petru Dumitriu, dacă nu mă înșel, i-a spus preopinentului sau: „Caliban, du-te la școală!“.

Acum, Calibanii zilelor noastre au limitat enorm accesul copiilor din familiile defavorizate la învățământ sau, sub diverse pretexte, au desființat deocamdata doua mii de școli, în timp ce ei s-au acoperit cu diplome pentru care au trudit alții. Azi, Caliban merge la „Brasels“, unde are dreptul la o fotografie cu șeful cel mare pentru că a achiziționat și niște rable zburătoare.

Și pentru că am început cu scrisul, vreau să închei cu o mărturisire. Probabil că sunt printre puținii din țară care n-au văzut nici măcar o secvență din serialul consacrat Elodiei. Am citit, în schimb, corespondența ei cu militarul aflat pe terenurile de luptă din Afganistan și, recunosc, nu am avut sentimentul că aș fi pierdut vremea. Am urmărit, pe de altă parte, de la cap la coadă, episodul privatizării Oltchimului, în care toată forța mediei naționale era concentrată pe acest moment. În sinea mea, l-am numit: „DD în țara nimănui“. Căci personajul respectiv mergea unde dorea, intra și ieșea dezinvolt din ministere sau, cu o siguranță incredibilă, scotea din bănci sume pentru care alții ar fi fost arestați doar la pronunțarea cifrelor. Lui nu I se întâmpla nimic, putea să facă absolut orice. Avea, cum spunea poetul, „neastâmpărul vântului și neliniștea valurilor“, o energie paranoidă care inhiba totul. Trăgea fără să țintească, dar gloanțele se îndreptau fără greș în aceeași direcție. Prin nu știu ce asociație, am avut sentimentul că văd chiar liniile de forță care îl apropie pe DD de Monica Macovei. Să scrii 700 (sapte sute!) de telegrame prin care să anunți Parlamentul European că în România a avut loc o lovitură de stat, să ai apoi șansa ca și „lovitul“ să-ți confirme ideea este, fără îndoiala, o performanță. Dar adevărata performanță abia acum urmeaza: Europa – de fapt, „democrația însăși“ – a crezut că tocmai Parlamentul României a fost cel care a dat lovitura de stat. Așa stând lucrurile, mă întreb la ce rabin ar trebui să apelez pentru a găsi întrebarea potrivită la un asemenea răspuns. O singură certitudine se întrezărește la orizont: că de când ne străduim să semănăm cu Europa, Europa seamănă tot mai mult cu noi. O fi bine? O fi rău?

Dacă-mi e permis, aș îndrăzni să spun că, acum, după trecerea unui timp, performanța maximă este totuși alta: aceea că actorii acelor evenimente au ajuns ei înșiși să nu mai reacționeze la acuzația de „lovitură de stat”! Părând astfel că recunosc acest scenariu. De parc-ar fi trecut prin „reeducarea” de la Pitești…

Anunțuri

Comentați!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s